|
binefáce (-c, ăcút), – vb. (Înv.) A face binele. De la bine și face, compus ca în gr. εὐποιεῖν, sl. blagotvoriti, cf. lat. benefacere. Este formă înv., care supraviețuiește în der., și a cărei compunere se simte încă, astfel încît se poate spune indiferent binefacere sau facere de bine. – Der. binefăcător, adj. (care folosește, care face bine); binefacere, s. f. (faptă bună; ajutor dat cuiva). (Sursa: DER )
| bineface verb | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | | (a) bineface | binefacere | binefăcut | binefăcând | singular | plural | | binefă | binefaceți, binefăceți- | | | numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | | singular | I (eu) | binefac | (să) binefac | binefăceam | binefăcui | binefăcusem | | a II-a (tu) | binefaci | (să) binefaci | binefăceai | binefăcuși | binefăcuseși | | a III-a (el, ea) | bineface | (să) binefacă | binefăcea | binefăcu | binefăcuse | | plural | I (noi) | binefacem | (să) binefacem | binefăceam | binefăcurăm | binefăcuserăm, binefăcusem* | | a II-a (voi) | binefaceți | (să) binefaceți | binefăceați | binefăcurăți | binefăcuserăți, binefăcuseți* | | a III-a (ei, ele) | binefac | (să) binefacă | binefăceau | binefăcură | binefăcuseră | * Formă nerecomandată |