BUHÁI, (I) buhai, s. m. (II) buhaiuri, s. n. I. S. m. 1. (Zool.; reg.) Taur. 2. Compus: buhai-de-baltă = bou-de-baltă. 3. Plantă erbacee cu două sau trei frunze mari, ovale și flori verzi-gălbui dispuse într-un spic (Listera ovata). II. S. n. Instrument muzical popular format dintr-o putinică cu fundul de piele, prin care trece un smoc de păr de cal care se trage cu degetele umezite, producând astfel un sunet asemănător cu mugetul unui taur. [Pl. și: (II) buhaie] – Din ucr. buhaj. (Sursa: DEX '98 )

BUHÁI1 ~ m. pop. 1) Mascul reproducător al vitelor cornute mari; taur. 2) fig. fam. Om brutal. [Sil. bu-hai] /<ucr. buhaj (Sursa: NODEX )

BUHÁI1, buhai, s. m. 1. Taur. 2. Compus: buhai-de-baltă = bou-de-baltă (a, b). – Ucr. buhaj. (Sursa: DLRM )

BUHÁI s. 1. (BOT.; Listera ovata) (reg.) puța-cocoșului. 2. (TEHN.) cârlig, greblă, hreapcă, vergea, (reg.) crivea. (~ul este un dispozitiv la coasă.) 3. (TEHN.) coinac, (reg.) crainic, făfălug, tăvălug, zăvor, cântarul pietrelor. (~ la moară.) 4. (MUZ.) (reg.) șteand, (Transilv.) dubă. (~ul este folosit de colindători.) (Sursa: Sinonime )

BUHÁI s. v. gealău, rădașcă, răgage, taur. (Sursa: Sinonime )

BUHAI-DE-BÁLTĂ s. v. bou-de-baltă. (Sursa: Sinonime )

buhái (buhai), s. m. – 1. Taur. – 2. Berbec sau țap de peste doi ani. – 3. Instrument muzical (cf. bou 3). – 4. Pelerină. Rut. buchai, rus. bugaj, (DAR) din tc. buga „taur” (cf. bugă). Ar putea fi și invers. După Lokotsch 339, rom. provine din tc.; și din rom. a trecut în pol. după Miklosich, Wander., 12, și în mag. bohaj (Edelspacher 10). (Sursa: DER )

buhái (taur) s. m., pl. buhái, art. buháii (Sursa: Ortografic )

buhái-de-báltă s. m. (Sursa: Ortografic )

buháĭ m., pl. tot așa (rut. buháĭ, rus. bugáĭ, d. turc. bugá, id. buhač, bufniță; bg. bugá; ung. [d. rom.] buhay. V. buhă). Taur (V. bic). Popușoĭ care nu rodește (adică care se deosebește din mulțime ca „tauru’ntre boĭ”). S.n., pl. urĭ saŭ e. Stup care nu roĭește într’o vară. (V. paroĭ). Cofă orĭ putinică astupată c’o pele întinsă de care atîrnă o codiță de păr de cal și care, cînd e trasă cu mîna udă și bine spălată, vibrează imitînd mugetu tauruluĭ (Cu asta, în Mold. și aĭurea, băĭețiĭ merg din casă’n casă în ultima zi a anuluĭ trăgînd de coada buhaĭuluĭ, sunînd dintr’un clopot și recitînd „plugușoru”): a umbla cu buhaĭu. Bucoĭ (Olt., Munt.). – În Ial. și bugă (bg. turc.), m., pl. bugĭ, taur. V. dubă. (Sursa: Scriban )