CLÁNȚĂ, clanțe, s. f. 1. Mâner metalic montat la broasca ușii sau a porții, care prin apăsare, face să funcționeze mecanismul de închidere și de deschidere al acestora; clampă. 2. Fig. (Peior. și fam.) Gură. ◊ Expr. A(-i) da cu clanța = a vorbi mult, întruna (și despre lucruri mărunte). Rău (sau bun) de clanță, se spune despre un om care vorbește mult (și inutil) sau despre un om certăreț. A se lua (cu cineva) la clanță = a se certa (cu cineva). Ține-ți clanța! sau tacă-ți clanța! = nu mai vorbi! taci!; – Cf. clanț. (Sursa: DEX '98 )

CLÁNȚĂ s. ivăr, încuietoare, (reg.) zimpirig, (Mold.) clampă, (Transilv.) clenci, (Ban.) clențaică, (prin Transilv.) rătez, (Ban.) șnală, (Transilv. și Olt.) verver. (~ la broasca ușii.) (Sursa: Sinonime )

CLÁNȚĂ s. v. gură. (Sursa: Sinonime )

clánță s. f., g.-d. art. clánței; pl. clánțe (Sursa: Ortografic )

clánță f., pl. e (d. clanț și rudă cu germ. klinke și fr. clenche, clanță). Rătez [!] feru care ține închisă o ușă primitivă. (V. clampă și broască). Fig. Clanț, clănțăneală: a te lua la clanță cu cineva. Om care clănțănește mult, flecar: ce clanță de femeĭe! – În Ban. Olt. cleanță, pl. clențe. V. colătăŭ. (Sursa: Scriban )

CLÁNȚĂ ~e f. 1) Mâner care, prin apăsare, face să acționeze mecanismul de închidere/deschidere a ușii; clampă. 2) fig. depr. Organ al vorbirii; gură. ◊ Ține-ți ~a! taci! nu mai vorbi! [G.-D. clanței] /Din clanț (Sursa: NODEX )