COMANDÁ, cománd, vb. I. Tranz. 1. (Mil.) A da un ordin sau un semnal pentru executarea unei mișcări, a unei așezări etc.; a avea comanda unei unități armate sau a unei subdiviziuni a armatei. ♦ A porunci, a ordona. 2. A da în lucru (un obiect, o lucrare etc.) la un meșteșugar. 3. A solicita, a cere de mâncare, de băut într-un local de consum. – Din fr. commander. (Sursa: DEX '98 )

A COMANDÁ cománd tranz. 1) (armate, trupe, detașamente etc.) A conduce, exercitându-și autoritatea printr-o comandă. 2) (acțiuni) A anunța printr-o comandă sau printr-un semnal. 3) (urmat de o propoziție complementară) A cere în mod autoritar și oficial; a porunci; a ordona; a dispune. 4) (îmbrăcăminte, încălțăminte, obiecte, lucruri) A cere să producă la comandă; a porunci. 5) (mâncare, băuturi) A solicita, făcând comandă într-un local de consum. /<fr. commander (Sursa: NODEX )

COMANDÁ vb. I. tr. 1. A ordona, a porunci (executarea unei dispoziții, a unei mișcări etc.); a deține conducerea, comanda unei unități. ♦ A porunci, a ordona. 2. A da în lucru (un obiect, o lucrare) la un meșteșugar etc. ♦ A solicita, a cere de mâncare, de băut într-un local de consum. [P.i. cománd. / < fr. commander, it. comandare, cf. lat. cum – cu, mandare – a ordona]. (Sursa: DN )

COMANDÁ vb. tr. 1. a deține comanda unei armate, unități etc. 2. a porunci, a ordona. 3. a face o comandă (4). 4. a dirija un mecanism, o mașină etc. 5. a solicita, a cere de mâncare, de băut într-un local de consum. ( (Sursa: MDN )

COMANDÁ vb. 1. v. ordona. 2. v. conduce. 3. (TEHN.) a controla, a regla. (A ~ un sistem tehnic.) (Sursa: Sinonime )

comandá (cománd, comandát), vb. – A ordona, a da un ordin. – Var. (Trans.) comînda, (înv.), comenda, comend(ăl)ui, comandarisi. Fr. commander. – Der. comandă, s. f. (acțiunea de a comanda, poruncă, ordin; însărcinare; Banat, primărie; Bucov., p*********ă), din germ. Kommando, înainte de pol. komenda (sec. XVIII); comenduială, s. f. (ordin), sec. XVIII; comenduire, s. f. (comandă); comandant (var. înv. comendant), s. m. (șef militar), din fr. commandant, și înainte din pol., rus. komendant, sec. XVII; comîndaș (var. comanduitor), s. m. (comandant, șef), sec. XVIII; comandor, s. m. (grad de ofițer în aviație și marină corespunzător gradului de colonel din armata terestră); comandament, s. n. (comandă, poruncă; ordin de executare), din fr. commandement; comandatură, s. f. (post de comandă, în organizarea germană de ocupație), din germ. Kommandatur; comandorie, s. f., din fr. commanderie; comandir, s. m. (înv., comandant), din rus. komandir. Cf. dubletul comînda. (Sursa: DER )

comandá vb., ind. prez. 1 sg. cománd, 3 sg. și pl. comándă (Sursa: Ortografic )

cománd, -á v. tr. (fr. commander, d. lat. commendare, pop. commandare. V. comînd, mandat). Daŭ ordin, poruncesc. Am putere, conduc: a comanda o armată. Dómin, predómin, ameninț: fortu comandă orașu. Com. Fac o comandă, poruncesc marfă: comand un pahar de ceaĭ. (Sursa: Scriban )