CUVIÍNȚĂ, cuviințe, s. f. Regulă de bună conduită, atitudine sau purtare cuviincioasă; politețe, decență. ◊ Loc. adv. După cuviință = așa cum trebuie. ◊ Expr. A găsi (sau a crede, a socoti) de cuviință = a găsi, a crede etc. că e bine, potrivit. Cele de cuviință = cele trebuincioase, cele ce se cuvin. [Pr.: -vi-in-] – Lat. convenientia. (Sursa: DEX '98 )

CUVIÍNȚĂ s. 1. (înv.) cădenie, cădință. (Totul s-a făcut după ~.) 2. v. politețe. (Sursa: Sinonime )

Cuviință ≠ necuviință (Sursa: Antonime )

cuviínță s. f. (sil. -vi-in-), g.-d. art. cuviínței; pl. cuviínțe (Sursa: Ortografic )

CUVIÍNȚĂ ~e f. Conduită unanim acceptată; purtare cuviincioasă. ◊ A găsi (a crede, a socoti) de ~ a crede că este potrivit. După ~ după cum se cuvine. Bună-~ atitudine cuviincioasă; decență. [G.-D. cuviinței; Sil. -vi-in-] /<lat. convenientia (Sursa: NODEX )

bunăcuviínță, bună-cuviínță saŭ búnă cuviínță f. politeță: buna cuviință, regulele buneĭ cuviințe. (Sursa: Scriban )