|
DISLOCÁRE, dislocări, s. f. Acțiunea de a (se) disloca și rezultatul ei; dislocație. – V. disloca. (Sursa: DEX '98 )
DISLOCÁRE s.f. Acțiunea de a (se) disloca și rezultatul ei; dislocație. ♦ Ruptură produsă în scoarța terestră de către forțele tectonice, prezentând o deplasare a elementelor geologice respective. ♦ Separare a doi termeni dintr-un grup sintactic prin introducerea de cuvinte între determinat și determinant. [< disloca]. (Sursa: DN )
DISLOCÁRE s. 1. desprindere. (~ unei bucăți de stâncă.) 2. v. luxație. 3. (FIZ.) dezlocuire. (~ a unui lichid.) 4. v. strămutare. (Sursa: Sinonime )
dislocáre s. f., g.-d. art. dislocării; pl. dislocări (Sursa: Ortografic )
| disloca verb tranzitiv | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | | (a) disloca | dislocare | dislocat | dislocând | singular | plural | | dislocă | dislocați | | | numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | | singular | I (eu) | disloc | (să) disloc | dislocam | dislocai | dislocasem | | a II-a (tu) | disloci | (să) disloci | dislocai | dislocași | dislocaseși | | a III-a (el, ea) | dislocă | (să) disloce | disloca | dislocă | dislocase | | plural | I (noi) | dislocăm | (să) dislocăm | dislocam | dislocarăm | dislocaserăm, dislocasem* | | a II-a (voi) | dislocați | (să) dislocați | dislocați | dislocarăți | dislocaserăți, dislocaseți* | | a III-a (ei, ele) | dislocă | (să) disloce | dislocau | dislocară | dislocaseră | * Formă nerecomandată | dislocare substantiv feminin | nearticulat | articulat | | nominativ-acuzativ | singular | dislocare | dislocarea | | plural | dislocări | dislocările | | genitiv-dativ | singular | dislocări | dislocării | | plural | dislocări | dislocărilor | | vocativ | singular | dislocare, dislocareo | | plural | dislocărilor | |