|
DIZGRAȚIÁ, dizgrațiez, vb. I. Tranz. A lipsi pe cineva de bunăvoința, de favoarea de care s-a bucurat până atunci, a-i retrage favoarea. [Pr.: -ți-a] – Din fr. disgracier (după dizgrație). (Sursa: DEX '98 )
A DIZGRAȚIÁ ~éz tranz. înv. A scoate din grații; a lipsi de favorurile acordate. [Sil. -ți-a] /<fr. disgracier (Sursa: NODEX )
DIZGRAȚIÁ vb. I. tr. (Uneori ironic) A înceta de a mai favoriza pe cineva, a-l arunca în dizgrație. [Pron. -ți-a, p.i. 3,6 -iază, ger. -iind, var. dezgrația vb. I. / < it. disgraziare, fr. disgracier, după grație]. (Sursa: DN )
DIZGRAȚIÁ vb. tr. a nu mai favoriza pe cineva, a-l arunca în dizgrație. (după fr. disgracier) (Sursa: MDN )
dizgrațiá vb. → grația (Sursa: Ortografic )
| dizgrația verb tranzitiv | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | | (a) dizgrația | dizgrațiere | dizgrațiat | dizgrațiind | singular | plural | | dizgrațiază | dizgrațiați | | | numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | | singular | I (eu) | dizgrațiez | (să) dizgrațiez | dizgrațiam | dizgrațiai | dizgrațiasem | | a II-a (tu) | dizgrațiezi | (să) dizgrațiezi | dizgrațiai | dizgrațiași | dizgrațiaseși | | a III-a (el, ea) | dizgrațiază | (să) dizgrațieze | dizgrația | dizgrație | dizgrațiase | | plural | I (noi) | dizgrațiem | (să) dizgrațiem | dizgrațiam | dizgrațiarăm | dizgrațiaserăm, dizgrațiasem* | | a II-a (voi) | dizgrațiați | (să) dizgrațiați | dizgrațiați | dizgrațiarăți | dizgrațiaserăți, dizgrațiaseți* | | a III-a (ei, ele) | dizgrațiază | (să) dizgrațieze | dizgrațiau | dizgrațiară | dizgrațiaseră | * Formă nerecomandată | dizgrație substantiv feminin | nearticulat | articulat | | nominativ-acuzativ | singular | dizgrație | dizgrația | | plural | dizgrații | dizgrațiile | | genitiv-dativ | singular | dizgrații | dizgrației | | plural | dizgrații | dizgrațiilor | | vocativ | singular | dizgrație, dizgrațio | | plural | dizgrațiilor | |