|
DIZGRÁȚIE, dizgrații, s. f. Pierdere a favorii, a bunăvoinței, a grației unul monarh, a unei persoane influente, a unui superior. – Din it. disgrazia. Cf. fr. disgrâce. (Sursa: DEX '98 )
DIZGRÁȚIE ~i f. Pierdere a favoarei, a bunăvoinței unui superior, a unei persoane influente. [Art. dizgrația; G.-D. dizgrației; Sil. -ți-e] /<fr. disgrâce (Sursa: NODEX )
DIZGRÁȚIE s.f. Pierdere a favorii, a bunăvoinței unui om influent, cu putere. [Gen. -iei, var. dezgrație s.f. / < it. disgrazia, cf. fr. disgrâce]. (Sursa: DN )
DIZGRÁȚIE s. f. pierdere a favorii, a bunăvoinței unei persoane influente, a unui superior. (< it. disgrazia, după fr. disgrâce) (Sursa: MDN )
Dizgrație ≠ grație (Sursa: Antonime )
dizgráție s. f. → grație (Sursa: Ortografic )
| dizgrația verb tranzitiv | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | | (a) dizgrația | dizgrațiere | dizgrațiat | dizgrațiind | singular | plural | | dizgrațiază | dizgrațiați | | | numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | | singular | I (eu) | dizgrațiez | (să) dizgrațiez | dizgrațiam | dizgrațiai | dizgrațiasem | | a II-a (tu) | dizgrațiezi | (să) dizgrațiezi | dizgrațiai | dizgrațiași | dizgrațiaseși | | a III-a (el, ea) | dizgrațiază | (să) dizgrațieze | dizgrația | dizgrație | dizgrațiase | | plural | I (noi) | dizgrațiem | (să) dizgrațiem | dizgrațiam | dizgrațiarăm | dizgrațiaserăm, dizgrațiasem* | | a II-a (voi) | dizgrațiați | (să) dizgrațiați | dizgrațiați | dizgrațiarăți | dizgrațiaserăți, dizgrațiaseți* | | a III-a (ei, ele) | dizgrațiază | (să) dizgrațieze | dizgrațiau | dizgrațiară | dizgrațiaseră | * Formă nerecomandată | dizgrație substantiv feminin | nearticulat | articulat | | nominativ-acuzativ | singular | dizgrație | dizgrația | | plural | dizgrații | dizgrațiile | | genitiv-dativ | singular | dizgrații | dizgrației | | plural | dizgrații | dizgrațiilor | | vocativ | singular | dizgrație, dizgrațio | | plural | dizgrațiilor | |