FLÁCĂRĂ, flăcări, s. f. 1. Masă liberă de gaze care iese dintr-un corp solid sau dintr-un lichid aprins și care arde cu dezvoltare de căldură și de lumină; parte luminoasă mobilă care se înalță ca o limbă de foc dintr-un corp aprins; pară1, văpaie; flamă. ◊ Expr. A fi în flăcări = a arde puternic, a fi cuprins de flăcări. 2. Fig. Înflăcărare, pasiune; căldură; strălucire. [Pl. și: flacări, flacăre] – Lat. *flaccula (= facula). (Sursa: DEX '98 )

FLĂCĂRÍE s. f. (Rar) Flăcăraie. – Flacără + suf. -ie. (Sursa: DEX '98 )

FLÁCĂRĂ flăcări f. 1) Masă de gaze arzânde care se ridică în sus de la un corp aprins, degajând căldură și lumină. 2) Parte luminoasă mobilă care se înalță ca o limbă de foc dintr-un corp aprins. 3) fig. Forțe însuflețitoare. [G.-D. flăcării] /<lat. flaccula (Sursa: NODEX )

FLÁCĂRĂ s. v. ardoare, avânt, elan, entuziasm, înflăcărare, înfocare, însuflețire, pasiune, patimă, pornire. (Sursa: Sinonime )

FLÁCĂRĂ s. pară, văpaie, (livr.) flamă. (~ focului.) (Sursa: Sinonime )

flácără (-ắcări), s. f. Parte luminoasă care se înalță ca o limbă de foc dintr-un corp aprins, pară, văpaie. – Lat. facŭla, cu l expresiv, care însoțește adesea un f inițial, cf. flămând, și it. fiaccola < facula (Battisti, II, 1629), it. fieno < *flenum < fenum, it. fiòcina < lat. fuscina. Etimonul a fost general acceptat (Meyer 107; Pușcariu 620; REW 3137; Philippide, II, 659; Pascu, II, 85; DAR), dar se explică de obicei alterarea sa prin intermediul unei contaminări cu flamma sau cu *flacca. – Der. flăcărá, vb. (a arde, a scoate flăcări); flăcăríe, s. f. (vîlvătaie); flăcărós, adj. (rar, care scoate flăcări); înflăcărá, vb. (a aprinde, a arde, a înfierbânta). – [3415] (Sursa: DER )

flácără s. f., g.-d. art. flăcării; pl. flăcări (Sursa: Ortografic )

flăcăríe s. f., art. flăcăría, g.-d. flăcăríi, art. flăcăríei (Sursa: Ortografic )