|
IMPUTÁ, impút, vb. I. Tranz. și refl. impers. 1. A (i se) reproșa, a (i se) atribui cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite, condamnabile. 2. A face pe cineva răspunzător de o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi (unde lucrează), obligându-l la despăgubiri. – Din fr. imputer, lat. imputare. (Sursa: DEX '98 )
A IMPUTÁ impút tranz. 1) (acțiuni sau fapte reprobabile) A atribui ca învinuire; a reproșa. 2) (persoane) A obliga să plătească o imputație. /<fr. imputer, lat. imputare (Sursa: NODEX )
IMPUTÁ vb. I. 1. tr., refl. A (se) atribui cuiva purtări, fapte urâte, nepotrivite. 2. tr. A obliga pe cineva să plătească o sumă de bani ca despăgubire pentru o pagubă adusă unei instituții în cadrul unei funcții deținute de acea persoană. [P.i. impút, 3,6 -tă, var. împuta vb. I. / < fr. imputer, cf. lat. imputare]. (Sursa: DN )
IMPUTÁ vb. I. tr., refl. a(-și) reproșa purtări, fapte reprobabile. II. tr. a obliga pe cineva să plătească o sumă de bani pentru compensarea unui prejudiciu, a unei lipse în gestiune etc. (< fr. imputer, lat. imputare) (Sursa: MDN )
IMPUTÁ vb. v. reproșa. (Sursa: Sinonime )
imputá (imputát, imputát), vb. – 1. A face pe cineva răspunzător de o pagubă. – 2. A reproșa. – 3. A insulta, a ocărî. Lat. imputāre (Pușcariu 796; Candrea-Dens. 828; REW 4324; DAR; Rosetti, I, 173). Este cuvînt înv., care abia dacă supraviețuiește în cîteva regiuni, fiind înlocuit de dubletul neol. imputa, din fr. imputer. – Der. împutăciune, s. f. (înv., ceartă, dispută); împutător, adj. (înv., injurios). (Sursa: DER )
imputá vb., ind. prez. 1 sg. impút, 3 sg. și pl. impútă (Sursa: Ortografic )
| imputa verb tranzitiv | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | | (a) imputa | imputare | imputat | imputând | singular | plural | | impută | imputați | | | numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | | singular | I (eu) | imput | (să) imput | imputam | imputai | imputasem | | a II-a (tu) | impuți | (să) impuți | imputai | imputași | imputaseși | | a III-a (el, ea) | impută | (să) impute | imputa | impută | imputase | | plural | I (noi) | imputăm | (să) imputăm | imputam | imputarăm | imputaserăm, imputasem* | | a II-a (voi) | imputați | (să) imputați | imputați | imputarăți | imputaserăți, imputaseți* | | a III-a (ei, ele) | impută | (să) impute | imputau | imputară | imputaseră | * Formă nerecomandată | împuta verb tranzitiv | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | | (a) împuta | împutare | împutat | împutând | singular | plural | | împută | împutați | | | numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | | singular | I (eu) | împut | (să) împut | împutam | împutai | împutasem | | a II-a (tu) | împuți | (să) împuți | împutai | împutași | împutaseși | | a III-a (el, ea) | împută | (să) împute | împuta | împută | împutase | | plural | I (noi) | împutăm | (să) împutăm | împutam | împutarăm | împutaserăm, împutasem* | | a II-a (voi) | împutați | (să) împutați | împutați | împutarăți | împutaserăți, împutaseți* | | a III-a (ei, ele) | împută | (să) împute | împutau | împutară | împutaseră | * Formă nerecomandată | împuți (1 împut) verb tranzitiv | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | | (a) împuți | împuțire | împuțit | împuțind | singular | plural | | împute | împuțiți | | | numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | | singular | I (eu) | împut | (să) împut | împuțeam | împuții | împuțisem | | a II-a (tu) | împuți | (să) împuți | împuțeai | împuțiși | împuțiseși | | a III-a (el, ea) | împute | (să) împută | împuțea | împuți | împuțise | | plural | I (noi) | împuțim | (să) împuțim | împuțeam | împuțirăm | împuțiserăm, împuțisem* | | a II-a (voi) | împuțiți | (să) împuțiți | împuțeați | împuțirăți | împuțiserăți, împuțiseți* | | a III-a (ei, ele) | împut | (să) împută | împuțeau | împuțiră | împuțiseră | * Formă nerecomandată |