MÉNTĂ s. f. Numele mai multor plante erbacee (medicinale) din familia labiatelor, cu frunze dințate și cu flori puternic mirositoare; izmă (Mentha). ◊ Mentă creață = izmă creață. ♦ Bomboană (sau pastilă) de mentă = bomboană aromată cu esență extrasă din planta definită mai sus. [Var.: míntă s. f.] – Din sl. menta, lat. mentha, fr. menthe. (Sursa: DEX '98 )

MÍNTĂ s. f. v. mentă. (Sursa: DEX '98 )

MÉNTĂ f. Plantă erbacee perenă, cu frunze pețiolate, acoperite cu peri, cu flori mici, trandafirii, și cu miros plăcut, folosită în scopuri medicinale și în calitate de condiment. [G.-D. mentei] /<sl. menta, lat. mentha, fr. menthe (Sursa: NODEX )

MÉNTĂ s.f. Plantă din familia labiatelor, ale cărei frunze conțin un ulei bogat în mentol; (pop.) izmă. [Var. mintă s.f. / < lat. mentha, cf. fr. menthe]. (Sursa: DN )

MÍNTĂ s.f. v. mentă. (Sursa: DN )

MÉNTĂ s. 1. v. izmă. 2. (Mentha silvestris) izmă, (reg.) voieștniță. 3. menta broaștei v. izma broaștei; mentă creață v. izmă creață. (Sursa: Sinonime )

MINTA LÂNGÓRII s. v. izma broaștei, menta broaștei. (Sursa: Sinonime )

MINTA-MÂȚEI s. v. cătușnică. (Sursa: Sinonime )

MINTĂ-TURCEÁSCĂ s. v. melisă, roiniță. (Sursa: Sinonime )

ȚINERE DE MÍNTE s. v. memorie. (Sursa: Sinonime )

míntă (-te), s. f. – Plantă (Mentha piperita, Mentha cripsa). – Mr. mentă. Sl. męta, în loc de mętva (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Byhan 319; Tiktin; Conev 44; Candrea; Berneker, II, 44). Mai puțin probabil der. din lat. menta (Koerting 6190; Pușcariu 1089), din gr. μίνθα (Diculescu, Elementele, 482) sau din mag. menta (Pușcariu, Dacor., VII, 117). E dubletul lui mentă, s. f., din fr. menthe. (Sursa: DER )

méntă s. f., g.-d. art. méntei (Sursa: Ortografic )