|
ONORÁR2 s. n. v. onorariu. (Sursa: DEX '98 )
ONORÁR, -Ă adj. (Rar; despre persoane) Care a încetat de a deține o funcție, dar își păstrează titlul și atribuțiile onorifice; onorific (2). // s.n. V. onorariu. [Var. onorariu, -ie adj. / cf. fr. honoraire]. (Sursa: DN )
onorár (= onoráriu) s. n., pl. onorárii (Sursa: DMLR )
| onorar (onorariu; -ii) substantiv neutru | nearticulat | articulat | | nominativ-acuzativ | singular | onorar | onorarul | | plural | onorarii | onorariile | | genitiv-dativ | singular | onorar | onorarului | | plural | onorarii | onorariilor | | vocativ | singular | — | | plural | — | | onorar (adj.) adjectiv | masculin | feminin | | nearticulat | articulat | nearticulat | articulat | | nominativ-acuzativ | singular | onorar | onorarul | onorară | onorara | | plural | onorari | onorarii | onorare | onorarele | | genitiv-dativ | singular | onorar | onorarului | onorare | onorarei | | plural | onorari | onorarilor | onorare | onorarelor | | vocativ | singular | onorarule | onoraro | | plural | onorarilor | onorarelor | |