RONȚĂÍ, rónțăi, vb. IV. Tranz. A mânca sfărâmând între dinți puțin câte puțin dintr-un aliment tare, crocant, producând un zgomot caracteristic. ♦ A roade cu dinții un obiect. – Ronț + suf. -ăi. (Sursa: DEX '98 )
A RONȚĂÍ rónțăi tranz. (alimente tari sau uscate) A mânca, sfărâmând cu dinții și producând un zgomot caracteristic. ~ o ca-ramelă. /ronț + suf. ~ăi (Sursa: NODEX )
RONȚĂÍ vb. a crănțăi, a crănțăni. (~ biscuiți.) (Sursa: Sinonime )
ronțăí vb., ind. și conj. prez. 1 sg. rónțăi, 3 sg. și pl. rónțăie (Sursa: Ortografic )
cronțănésc (est) și rónțăĭ saŭ -ĭésc (vest și sud) v. intr. și tr. (d. cronț, ronț). Mănînc făcînd cronț-cronț: cronțănea niște posmagĭ. – În nord și hrojdesc. (Sursa: Scriban )
Declinări/Conjugări
ronțăi   verb tranzitiv infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) ronțăi ronțăire ronțăit ronțăind singular plural
ronțăie ronțăiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) ronțăi (să) ronțăi ronțăiam ronțăii ronțăisem
a II-a (tu) ronțăi (să) ronțăi ronțăiai ronțăiși ronțăiseși
a III-a (el, ea) ronțăie (să) ronțăie ronțăia ronțăi ronțăise
plural I (noi) ronțăim (să) ronțăim ronțăiam ronțăirăm ronțăiserăm, ronțăisem*
a II-a (voi) ronțăiți (să) ronțăiți ronțăiați ronțăirăți ronțăiserăți, ronțăiseți*
a III-a (ei, ele) ronțăie (să) ronțăie ronțăiau ronțăiră ronțăiseră
* Formă nerecomandată