ȘURÚB, șuruburi, s. n. 1. Tijă cilindrică de lemn sau de oțel, filetată, care servește la asamblarea a două ori a mai multor piese sau care transmite, transformă sau utilizează în diverse feluri mișcarea de rotație într-un mecanism. ◊ Loc. adv. În șurub = în formă de cerc sau de spirală. ◊ Expr. A-i face (cuiva) un șurub prin cap = a-i apuca (cuiva) șuvițe de păr din cap, răsucindu-le și trăgând de ele. A strânge șurubul = a întrebuința mijloace de constrângere față de cineva. 2. Nume dat unor unelte, dispozitive etc. care au ca parte componentă un șurub sau care se manevrează prin răsucire. ♦ Fig. Vârtej de apă. [Var.: șurúp s. n.] – Din germ. dial. Schrube. (Sursa: DEX '98 )

ȘURÚB ~uri n. l) Tijă de metal (mai rar de lemn) filetată și prevăzută cu floare la unul din capete, care servește la asamblarea unor piese. ~ de strângere. ◊ A strânge ~ul a) a deveni mai exigent față de cineva; b) a aplica mijloace de constrângere. 2) fig. Piesă care se manevrează prin învârtire. 3) fig. Vârtej de apă. /<germ. Schrube (Sursa: NODEX )

ȘURÚB s. (TEHN.) 1. (Transilv. și Ban.) civie. 2. șurub prizonier v. prizon. (Sursa: Sinonime )

ȘURÚB s. v. canea, cep, clește, menghină, șurubelniță, vârtej. (Sursa: Sinonime )

șurúb (-buri), s. n. – 1. Tijă filetată. – 2. Truc, șiretlic. – Var. șurup. Germ. Schraube, dial. Schrube (Cihac, II, 394; Philippide, Principii, 38), cf. rus. sčurup, pol. szrub. – Der. șurubi, vb. (a înșuruba; a înșela); înșuruba (var. înșurupa), vb. (a prinde în șuruburi, a răsuci); deșuruba, vb. (a desface un șurub); șurubar, s. m. (intrigant); șurubărie, s. f. (intrigă, șmecherie); șurubelniță (var. șurupelniță), s. f. (unealtă cu care se pun sau se scot șuruburi). (Sursa: DER )

șurúb s. n., pl. șurúburi (Sursa: Ortografic )