|
ȚUGÚI, țuguie, s. n. Vârf de deal sau de munte; creștet, pisc; p. gener. vârful ascuțit al unor obiecte; țuguitură, țuțui. – Et. nec. (Sursa: DEX '98 )
ȚUGÚI s. țuguitură, (reg.) țuțui. (~ul unui obiect.) (Sursa: Sinonime )
țugúi s. n., pl. țugúie (Sursa: Ortografic )
A ȚUGUIÁ ~iéz tranz. A face să se țuguieze. ~ buzele. [Și țugui] /Din țugui (Sursa: NODEX )
ȚUGÚI ~ie n. 1) Parte conică a unui vârf de deal sau de munte. 2) Vârf ascuțit al unor obiecte. Acoperiș cu ~. /Orig. nec. (Sursa: NODEX )
țuguiá vb., ind. prez. 1 sg. țuguiéz/țugúi, 3 sg. și pl. țuguiáză/țugúie, 1 pl. țuguiém; conj. prez. 3 sg. și pl. țuguiéze/țugúie; ger. țuguínd (Sursa: Ortografic )
| țugui substantiv neutru | nearticulat | articulat | | nominativ-acuzativ | singular | țugui | țuguiul | | plural | țuguie | țuguiele | | genitiv-dativ | singular | țugui | țuguiului | | plural | țuguie | țuguielor | | vocativ | singular | țuguiule | | plural | țuguielor | | țuguia (1 -gui) verb tranzitiv | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | | (a) țuguia | țuguiere | țuguiat | țuguind | singular | plural | | țuguie | țuguiați | | | numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | | singular | I (eu) | țugui | (să) țugui | țuguiam | țuguiai | țuguiasem | | a II-a (tu) | țugui | (să) țugui | țuguiai | țuguiași | țuguiaseși | | a III-a (el, ea) | țuguie | (să) țuguie | țuguia | țuguie | țuguiase | | plural | I (noi) | țuguiem | (să) țuguiem | țuguiam | țuguiarăm | țuguiaserăm, țuguiasem* | | a II-a (voi) | țuguiați | (să) țuguiați | țuguiați | țuguiarăți | țuguiaserăți, țuguiaseți* | | a III-a (ei, ele) | țuguie | (să) țuguie | țuguiau | țuguiară | țuguiaseră | * Formă nerecomandată |