binedispúne (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. binedispún, 2 sg. binedispúi, 1 pl. binedispúnem; conj. prez. 3 să binedispúnă; ger. binedispúnând; part. binedispús (Sursa: DOOM 2 )
binedispune verb | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | (a) binedispune | binedispunere | binedispus | binedispunând | singular | plural | binedispune | binedispuneți | | numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | singular | I (eu) | binedispun | (să) binedispun | binedispuneam | binedispusei | binedispusesem | a II-a (tu) | binedispui | (să) binedispui | binedispuneai | binedispuseși | binedispuseseși | a III-a (el, ea) | binedispune | (să) binedispună, binedispuie | binedispunea | binedispuse | binedispusese | plural | I (noi) | binedispunem | (să) binedispunem | binedispuneam | binedispuserăm | binedispuseserăm, binedispusesem* | a II-a (voi) | binedispuneți | (să) binedispuneți | binedispuneați | binedispuserăți | binedispuseserăți, binedispuseseți* | a III-a (ei, ele) | binedispun | (să) binedispună, binedispuie | binedispuneau | binedispuseră | binedispuseseră | * Formă nerecomandată
|