cĭorovăĭésc și -voĭésc (mă) v. refl. (sîrb. čavarijati, a flecări, rudă cu rut. čvara, cĭorovăĭală, și poate și cu turc. čav-čav, ciripire, ung. csör-pör, cĭorobor, csörömpölni, a vocifera. V. sfară 2). Fam. Mă cert orĭ discut cu glas tare: Să ne cĭorovăim pentru nimicuri? Joĭa viitoare mergem împreună să facem actele, cum se cuvine între frațĭ (Rebr. 2, 40). V. cicălesc, cĭondănesc. (Sursa: Scriban )

CIOROVĂÍ, ciorovăiesc, vb. IV. Refl. recipr. (Fam.) A se certa cu cineva pentru nimicuri și fără a-și spune cuvinte grele; a se ciondăni. – Et. nec. (Sursa: DEX '98 )

A SE CIOROVĂÍ mă ~iésc intranz. fam. A se certa ușor pentru lucruri mărunte; a se ciondăni; a se clănțăni. [Sil. -vă-i] /Orig. nec. (Sursa: NODEX )

CIOROVĂÍ vb. a se ciondăni, (reg.) a se vergela, (Mold.) a se ciorti, (fam.) a se cârâi, (fig.) a se clănțăni. (Se ~ și se împacă imediat.) (Sursa: Sinonime )

ciorovăí (-ăésc, ciorovăít), vb. – A se certa, a se lua la bătaie. Creație expresivă, cf. sporovăi, ciorobor. Scriban, Arhiva, 1922, 475, îl pune în legătură cu sb. čavarjati „a umbla brambura”, care nu se potrivește nici fonetic, nici semantic. – Der. ciorovăială, s. f. (ceartă, dispută). (Sursa: DER )

ciorovăí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ciorovăiésc, imperf. 3 sg. ciorovăiá; conj. prez. 3 sg. și pl. ciorovăiáscă (Sursa: Ortografic )