COJOÁCĂ s. f. v. cojoc. (Sursa: DEX '98 )

COJÓC, cojoace, s. n. 1. Obiect de îmbrăcăminte făcut din piele de oaie prelucrată cu mițe cu tot, care se poartă mai ales la țară ca palton (cu blana înăuntru). ◊ Expr. Iarnă cu șapte cojoace = iarnă foarte grea. A scutura (cuiva) cojocul sau a i se face (cuiva) pielea cojoc = a bate sau a fi bătut (zdravăn). A nu mai întreba (pe cineva) de ce-i e cojocul = a lua (pe cineva) repede, a nu-l mai lasa să se gândească. A-și teme (sau a-și păzi) cojocul = a fi precaut, a evita cu prudență riscurile. 2. Pătură de bumbac bine presată, obținută în filaturile de bumbac. [Var.: (reg.) cojoácă s. f.] – Din sl. kožuhŭ. (Sursa: DEX '98 )

COJÓC ~oáce n. Haină țărănească de iarnă, lungă, făcută din piele de oaie cu mițele înăuntru. ◊ A-și teme ~ocul a nu întreprinde nimic riscant; a manifesta prudență. A-și întoarce ~ocul pe dos (sau pe partea cealaltă) a) a exprima păreri contrare celor de mai înainte; b) a trata pe cineva cu asprime (nu cu bunăvoința de altădată). A avea (sau a găsi) ac de ~ocul cuiva a dispune de mijloace sau a afla calea pentru a pune la punct pe cineva. /<sl. kožuhu (Sursa: NODEX )

cojóc (cojoáce), s. n. – 1. Haină, vestă tipică din blană de miel sau berbec, cu părul pe dinăuntru, piele tăbăcită tăiată în formă de cazacă, avînd mîneci. – 2. (Arg.) Miel. – Var. cojoacă. – Mr., megl. cojoc, megl. cojuc. Sl. kožuchŭ, de la koža „piele,” cf. coaje (Miklosich, Lexicon, 296; Cihac, II, 65; Conev 83); cf. bg., sb. rut., rus. kožuch. Pentru folosirea acestui cuvînt în argou, cf. M. L. Wagner, BF, X, 153. Var. este un sing. analogic, pe baza pl. – Der. cojocar, s. m. (persoană care confecționează cojoace); cojocăreasă (var. cojocăriță), s. f. (soție de cojocar); cojocăresc, adj. (de cojocar); cojocărie, s. f. (meseria cojocarului; atelier unde se lucrează cojoace; prăvălia unde se vînd cojoace); cojocări, vb. (a lucra într-o cojocărie; a bate, a ciomăgi). Din rom. pare a proveni mag. kozsók (Candrea, Elemente, 403; Edelspacher 17), în timp ce se consideră că ngr. ϰοζόϰα provine direct din sl. (Meyer, Neugr. St., II, 32), chiar dacă fără prea multă siguranță. (Sursa: DER )

cojóc s. n., pl. cojoáce (Sursa: Ortografic )

cojoácă f., pl. e (d. cojoc). Iron. Blana, pele [!] (vorbind de cazu cînd se întîmplă ceva răŭ unuĭ neastîmpărat): joaca sparge cojoaca (Prov.). (Sursa: Scriban )

cojóc n., pl. oace (vsl. kožuhŭ, d. koža, pele [!]; sîrb. bg. rut. kožuh, de unde și ung. kosók, kosog și ngr kozóka). Haĭnă scurtă saŭ lungă (cu mînicĭ [!] saŭ fără mînicĭ) făcută din blană de oaĭe (saŭ și de alt animal) cusută de o haină de postav saŭ purtată așa cum este, cu pelea [!] afară. Îșĭ scutură baba cojoacele, ninge, maĭ ales în zilele babeĭ (1-9 Martie, cînd poporu zice că o babă, care reprezentă [!] ĭarna, îșĭ scutură cojoacele la munte). A scutura saŭ a scărmăna cuĭva cojocu saŭ blana (cum aŭ cîniĭ, lupiĭ), a-l bate răŭ. A avea ac de cojocu cuĭva, a avea mijloace de a-l constrînge. A-țĭ întoarce cojocu (pe dos), (ca țăranu cînd e timp răŭ), a-țĭ schimba atitudinea, a te arăta maĭ energic. A întreba de ce (din ce) e cojocu, a maĭ perde [!] timpu cu vorba. V. burcă 1, bitușă, tihoarcă, bondă. (Sursa: Scriban )