dáco-román adj. m., s. m., pl. dáco-románi; f. sg. dáco-románă, pl. dáco-románe (Sursa: Ortografic )

daco-román, -ă s. și adj. Roman din Dacia, Român de la Dunăre și Carpațĭ (față de Macedo-roman, Istro-roman). (Sursa: Scriban )

DACO-ROMÁNI (< dac + roman2) s. m. pl. Populație de limbă latină care s-a format pe terit. Daciei (sec. 2—6), începând din timpul stăpânirii romane, ca urmare a conviețuirii dacilor cu coloniștii romani. În condițiile noi, create de retragerea autorităților romane din Dacia (sec. 3), d.-r. au fost elementul de bază în procesul de formare a poporului român și al romanității orientale. V. daci; Dacia; geți; geto-daci. (Sursa: DE )

RĂZBOAIELE DACO-ROMANE, denumire a celor două războaie, purtate de statul dac condus de Decebal, împotriva Imp. Roman. Primul război daco-roman (101-102). Decebal a continuat politica de întărire a statului dac, nerespectând obligațiile impuse de situația de rege clientelar Romei, în urma păcii încheiate cu statul roman în 89, amenințând stăpânirea romană la Dunăre. În fața acestui pericol, Traian, în fruntea a c. 13-14 legiuni, a trecut Dunărea, și, prin Banat, s-a îndreptat spre centrul statului dac. Profitând de răgazul prilejuit de încetarea temporară a ofensivei romane, în iarna anului 101/102, dacii, aliați cu roxolanii și unele popoare germanice, au atacat garnizoanele romane din Dobrogea. Sunt însă înfrânți în bătălia de la Adamclisi. În primăvara anului 102, Traian l-a învins, la Tapae, pe Decebal, care, nevoit să încheie pacea, s-a obligat să cedeze unele teritorii, să renunțe la o politică externă proprie etc. ◊ Al doilea război daco-roman (105-106). Condițiile păcii din 102 fiind încălcate de către daci, romanii au organizat o nouă campanie, atacând din mai multe direcții zona cetăților fortificate din M-ții Orăștiei. După căderea Sarmizegetusei, Decebal s-a sinucis. Dacia a fost transformată în prov. romană (106). (Sursa: DE )