|
DIHĂNÍ, dihănesc, vb. IV. Refl. (Reg.) A se osteni peste măsură, a-și scoate sufletul (muncind, alergând). – Din dihanie. (Sursa: DLRM )
dăhuiéz, dăuléz, dehuiéz, dihuléz și dihăĭnéz (sud) și decuiéz (Trans.) și dihănésc (est.) v. tr. Ostenesc grozav, storc de puterĭ. V. refl. M’am dehuiat de atîta trebușoare (Car. VR. 1909, 11, 232). – Și dăobesc (Olt.): dăobit de alergătură (NPl. Ceaur, 84). V. dărîn, deșel, devoc, odîrnesc, spetesc. (Sursa: Scriban )
| dihăni verb | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | | (a) dihăni | dihănire | dihănit | dihănind | singular | plural | | dihănește | dihăniți | | | numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | | singular | I (eu) | dihănesc | (să) dihănesc | dihăneam | dihănii | dihănisem | | a II-a (tu) | dihănești | (să) dihănești | dihăneai | dihăniși | dihăniseși | | a III-a (el, ea) | dihănește | (să) dihănească | dihănea | dihăni | dihănise | | plural | I (noi) | dihănim | (să) dihănim | dihăneam | dihănirăm | dihăniserăm, dihănisem* | | a II-a (voi) | dihăniți | (să) dihăniți | dihăneați | dihănirăți | dihăniserăți, dihăniseți* | | a III-a (ei, ele) | dihănesc | (să) dihănească | dihăneau | dihăniră | dihăniseră | * Formă nerecomandată |