DUMICÁ, dumíc, vb. I. Tranz. (Pop.) 1. A sfărâma, a rupe, a tăia în bucățele, a fărâmița un aliment; (în special) a mesteca în gură un aliment. 2. A tăia pe cineva în bucăți; a ciopârți; p. ext. a distruge, a nimici. [Prez. ind. acc. și: dúmic]. – Probabil lat. *demicare (< mica „bucățică, fărâmitură”). (Sursa: DEX '98 )

DUMICÁT, dumicați, s. m. (Pop.) Bucată mică ruptă dintr-un aliment, atât cât se bagă o dată în gură; îmbucătură. – V. dumica. (Sursa: DEX '98 )

A DUMICÁ dumíc tranz. pop. 1) A rupe în bucăți; a bucăți; a fărâma. 2) (alimente) A sfărâma în gură cu dinții; a mesteca. 3) reg. A tăia la nimereală în bucăți; a bucăți; a ciocârti. 4) reg. A face să nu mai existe; a distruge; a nimici; a prăpădi. /<lat. demicare (Sursa: NODEX )

DUMICÁT ~ți m. pop. Cantitate dintr-un aliment cât poate fi mușcată cu gura o dată; îmbucătură. /v. a dumica (Sursa: NODEX )

DUMICÁ vb. v. amesteca, ciopârți, mesteca, sfârteca, sfâșia. (Sursa: Sinonime )

DUMICÁT s. v. gură, îmbucătură, înghițitură, mușcătură. (Sursa: Sinonime )

dumicát, dumicáți, s.m. (pop.) 1. bucată mică ruptă dintr-un aliment; îmbucătură. 2. supă cu cocoloașe de mei fiert. (Sursa: DAR )

dumicá (-c, -át), vb. – A sfărîma, a fărîmița, a tăia în bucățele. – Mr. dińic, dińicari. Lat. *dēmῑcāre, de la mῑca „bucățică”, cf. mică (Pușcariu 499; Candrea-Dens., 1095; REW 2551; Rosetti, I, 166, care greșește propunînd lat. demicāre „a lupta”). Rezultatul normal, demicāre sau dimicare (atestat în sec. XVII) a fost disimilat. Cf. formația paralelă din fr. émittier ‹ mie ‹ lat. mica. După Cihac, II, 94, din slov., ceh. demikát, mag. domika „terci”; este însă mai probabil ca aceste cuvinte să provină din rom. (cf. Scriban). – Der. dumicat, s. m. (fărîmă; îmbucătură). (Sursa: DER )

dumicá vb., ind. prez. 1 sg. dumíc, 3 sg. și pl. dumícă (Sursa: Ortografic )

dumicát s. m., pl. dumicáți (Sursa: Ortografic )