LICĂRÍ, pers. 3 licărește, vb. IV. Intranz. 1. A răspândi o lumină slabă, de-abia întrezărită sau cu sclipiri ușoare și intermitente. 2. A sclipi, a luci [Prez. ind. pers. 3 sg.: lícăre. – Var.: licurá vb. I, licurí vb. IV] – Et. nec. (Sursa: DEX '98 )

LICĂRÍ vb. 1. v. sclipi. 2. v. pâlpâi. 3. v. străluci. (Sursa: Sinonime )

licărí (-résc, licărít), vb. – A luci, a scînteia. – Var. licuri, licura. Probabil din lucoare; rezultatul *lucuri s-ar fi disimilat, în formă mai puțin clară, cf. licurici. După Pascu, Arhiva, 1905, 130 și Pascu, I, 111, din lat. *luculĭre; după Tiktin și Scriban, legat de lat. lucēre. Conform ipotezei improbabile a lui Pușcariu, Dacor., IV, 735-8, cf. REW 5079a, dintr-un lat. *liquorāre, pentru liquere; după Herzog, Dacor., V, 493, din sl. likŭ „roată”. – Der. licărit (var. licăriș, licuriș), s. n. (scînteiere); licăritor, adj. (scînteietor); licăr, s. n. (scînteiere), pare o creație personală a lui Cezar Petrescu. (Sursa: DER )

licărí vb., ind. prez. 3 sg. licăréște, imperf. 3 sg. licăreá; conj. prez. 3 sg. și pl. licăreáscă (Sursa: Ortografic )

A LICĂRÍ pers. 3 ~éște intranz. 1) (despre surse de lumină) A răspândi o lumină difuză și intermitentă. 2) fig. A apărea abia deslușit; a căpăta contururi vagi. /Orig. nec. (Sursa: NODEX )