PRONÚME, pronume, s. n. 1. (Gram.) Parte de vorbire flexibilă care ține locul unui substantiv. 2. (Prin confuzie) Prenume. – Din lat. pronomen, fr. pronom (după nume). (Sursa: DEX '98 )

PRONÚME1 s.n. v. prenume. (Sursa: DN )

PRONÚME2 s.n. (Gram.) Parte de vorbire care substituie un substantiv sau alt nume. [Cf. lat. pronomen, fr. pronom]. (Sursa: DN )

PRONÚME s. n. parte de vorbire flexibilă care substituie un substantiv. (< lat. pronomen, după fr. pronom) (Sursa: MDN )

PRONÚME s. v. nume de botez, nume mic, prenume. (Sursa: Sinonime )

pronúme (pronúme), s. n. – 1. Parte de vorbire care ține locul unui substantiv. – 2. Nume (de familie). – Fr. pronom, tratat după paralelismul nom – nume (după opinia neverosimilă a lui Tiktin, rom. ar fi un calc din rus. prozvanie). Cel de al doilea sens este rezultatul unei duble confuzii, a fr. pronom cu prénom, și sensul de „nume de botez” cu cel de „supranume”; pentru care unii puriști recomandă forma prenume, s. n., care se folosește numai pentru prenumele latine. (Sursa: DER )

pronúme s. n., pl. pronúme (Sursa: Ortografic )

PRONÚME ~ n. 1) gram. Parte de vorbire care cuprinde cuvinte ce țin locul unor nume. 2) înv. reg. v. PRENUME. /<lat. pronomen, fr. pronom (Sursa: NODEX )