TON2, tonuri, s. n. I. 1. Sunet simplu, produs de o sursă care vibrează sinusoidal în timp; interval dintre două sunete (muzicale) situate la o distanță de o secundă mare; p. ext. sunet reprezentând cea mai mare distanță dintre treptele alăturate ale gamei. 2. Tonalitatea unei bucăți muzicale. ◊ Expr. A da tonul = a) a intona treptele principale, din punct de vedere funcțional, ale gamei în care este scrisă o bucată muzicală; a stabili tonalitatea unei cântări vocale, orientându-se după diapazon; b) a iniția, a începe ceva. ♦ (Impr.) Sunet. 3. Înălțimea cu care se pronunță o silabă. ♦ Felul în care urcă sau coboară glasul în timpul vorbirii; inflexiune, intonație; fel de a spune ceva. ◊ Expr. Tonul face muzica, se spune pentru a sublinia importanța felului în care se spune ceva. A schimba tonul = a-și schimba atitudinea. 4. (Înv.) Accent. II. 1. Atmosferă specifică rezultată din cuprinsul unei opere literare; notă dominantă a stilului sau a vorbirii cuiva. 2. Grad de luminozitate a unei culori; nuanță a unei culori. 3. (Înv.; în expr.) A-și da ton = a-și da importanță, aere. – Din fr. ton, lat. tonus. (Sursa: DEX '98 )

TON2 ~uri n. 1) Sunet simplu produs de un corp care vibrează. 2) muz. Interval între două sunete consecutive ale gamei diatonice, egal cu două semitonuri. ◊ A da ~ul a) a indica tonalitatea unei compoziții muzicale, mai ales vocale; b) a fi inițiator al unei activități; c) a servi drept model. 3) Grad de modulare a vocii în timpul vorbirii (în funcție de starea sufletească a vorbitorului sau de fondul celor exprimate); intonație. ~ familiar. ◊ A ridica ~ul a vorbi tare și cu asprime. A schimba ~ul a vorbi în alt mod. 4) Grad de intensitate a unei culori. ~ deschis. ~ închis. 5) Culoare dominantă a unui tablou. /<fr. ton, lat. tonus (Sursa: NODEX )

TON s.n. 1. Gradul de înălțime al unui sunet. ♦ Intervalul dintre două trepte alăturate ale gamei diatonice, egal cu două semitonuri. ♦ A da tonul = a) a stabili tonalitatea unei cântări vocale, folosind diapazonul; b) a iniția ceva. 2. Mlădiere, inflexiune a vocii, intonație. 3. Fel de a spune, de a-și exprima gândurile. ♦ Felul în care se prezintă, în general, o scriere (literară). ♦ Fel de a fi, de a se purta în general. 4. Nuanță a culorilor (într-un tablou). ♦ Culoare dominantă, tonalitatea generală a unui tablou. [Pl. -uri. / cf. fr. ton, it. tono, lat. tonus]. (Sursa: DN )

TON1 s. n. 1. sunet (muzical). ◊ intervalul dintre două trepte alăturate ale gamei diatonice, echivalent cu două semitonuri. ♦ a da ŭl = a) a stabili tonalitatea unei cântări vocale, cu diapazonul; b) a iniția ceva. 2. mlădiere, inflexiune a vocii, intonație. 3. fel de a-și exprima gândurile; fel de a fi, de a se purta. ◊ atmosferă specifică din cuprinsul unei opere (literare). 4. nuanță a culorii (într-un tablou). ◊ culoare dominantă, tonalitatea generală a unui tablou. (< fr. ton, lat. tonus) (Sursa: MDN )

-TON3 elem. tono-. (Sursa: MDN )

TON s. 1. v. tonalitate. 2. v. rezonanță. 3. v. inflexiune. 4. v. voce. 5. accent, intonație. (Vorbea cu un avânt și un ~ plin de căldură.) 6. (FON.) înălțime, tonalitate. (Chineza literară are patru ~uri.) 7. v. nuanță. (Sursa: Sinonime )

TON s. v. accent, jgheab, lăptoc, scoc, uluc. (Sursa: Sinonime )

ton (sunet, tonalitate, intonație, atmosferă, nuanță) s. n., pl. tónuri (Sursa: Ortografic )