|
INTONÁRE, intonări, s. f. Acțiunea de a intona și rezultatul ei. [Var.: (pop.) întonáre s. f.] – V. intona. (Sursa: DEX '98 )
ÎNTONÁRE s. f. v. intonare. (Sursa: DEX '98 )
INTONÁRE s.f. Acțiunea de a intona și rezultatul ei; intonație. [Var. întonare s.f. / < intona]. (Sursa: DN )
ÎNTONÁRE s.f. v. intonare. (Sursa: DN )
INTONÁRE s. 1. v. interpretare. 2. v. inflexiune. (Sursa: Sinonime )
intonáre s. f., g.-d. art. intonării; pl. intonări (Sursa: Ortografic )
| întona verb tranzitiv | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | | (a) întona | întonare | întonat | întonând | singular | plural | | întonează | întonați | | | numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | | singular | I (eu) | întonez | (să) întonez | întonam | întonai | întonasem | | a II-a (tu) | întonezi | (să) întonezi | întonai | întonași | întonaseși | | a III-a (el, ea) | întonează | (să) întoneze | întona | întonă | întonase | | plural | I (noi) | întonăm | (să) întonăm | întonam | întonarăm | întonaserăm, întonasem* | | a II-a (voi) | întonați | (să) întonați | întonați | întonarăți | întonaserăți, întonaseți* | | a III-a (ei, ele) | întonează | (să) întoneze | întonau | întonară | întonaseră | * Formă nerecomandată | întonare substantiv feminin | nearticulat | articulat | | nominativ-acuzativ | singular | întonare | întonarea | | plural | întonări | întonările | | genitiv-dativ | singular | întonări | întonării | | plural | întonări | întonărilor | | vocativ | singular | întonare, întonareo | | plural | întonărilor | |