JUXTAPÚNERE, juxtapuneri, s. f. Acțiunea de a juxtapune și rezultatul ei; alăturare, juxtapoziție. ◊ (Gram.) Mijloc de exprimare a raporturilor sintactice de coordonare sau de subordonare dintre elementele alcătuitoare ale unei propoziții sau fraze, care constă în simpla lor alăturare, fără ajutorul vreunui cuvânt de legătură; parataxă. – V. juxtapune. (Sursa: DEX '98 )

JUXTAPÚNERE s.f. Acțiunea de a juxtapune; alăturare; juxtapoziție. ♦ Alăturare a două propoziții fără a le lega printr-o conjuncție; parataxă. [< juxtapune]. (Sursa: DN )

JUXTAPÚNERE s. f. acțiunea de a juxtapune; juxtapoziție. ◊ alăturare a două cuvinte, propoziții sau fraze fără a le lega printr-o conjuncție; parataxă. (< juxtapune) (Sursa: MDN )

JUXTAPÚNERE s. (GRAM.) juxtapoziție, parataxă. (Sursa: Sinonime )

JUXTAPÚNERE s. v. alăturare. (Sursa: Sinonime )

juxtapúnere s. f., g.-d. art. juxtapúnerii; pl. juxtapúneri (Sursa: Ortografic )

JUXTAPÚNE, juxtapún, vb. III. Tranz. A pune mai multe obiecte alături, unul lângă altul; a alătura. ◊ Refl. și tranz. (Gram.) A (se) îmbina prin juxtapunere. – Din fr. juxtaposer (după pune). (Sursa: DEX '98 )

A JUXTAPÚNE juxtapún tranz. 1) (obiecte) A pune unul lângă altul; a așeza alături; a alătura. 2) (părți de propoziție) A face să se juxtapună. /<fr. juxtaposer (Sursa: NODEX )

A SE JUXTAPÚNE se juxtapún intranz. (despre părți de propoziție) A se îmbina prin juxtapunere. /<fr. juxtaposer (Sursa: NODEX )

JUXTAPÚNERE ~i f. lingv. Procedeu de legătură între propoziții independente sintactic (dar corelate semantic), constând în simpla lor alăturare, fără conjuncție; parataxă. [G.-D. juxtapunerii] /v. a juxtapune (Sursa: NODEX )

JUXTAPÚNE vb. III. tr. A alătura. [P.i. juxtapún. / după fr. juxtaposer]. (Sursa: DN )

JUXTAPÚNE vb. tr. a pune alături; a alătura. (după fr. juxtaposer) (Sursa: MDN )

JUXTAPÚNE vb. v. alătura. (Sursa: Sinonime )

juxtapúne vb. pune (Sursa: Ortografic )