TAMBÚRĂ, tambure, s. f. Vechi instrument muzical cu coarde de metal, asemănător cu mandolina, dar cu gâtul mai lung decât al acesteia. – Din tc. tambur. (Sursa: DEX '98 )

TAMBÚRĂ s.f. Mandolină cu gâtul lung și cu coardele de metal, obișnuită la popoarele arabo-persane. [< fr. tambourah]. (Sursa: DN )

tambúră (-re), s. f. – Lăută. – Var. tambur. Mr. tămbără, megl. tambură. Tc. (per.) tambur (Șeineanu, II, 347; Lokotsch 2015; Ronzevalle 67), cf. ngr. ταμπουρᾶς, bg., sb. tambura, it. tamburo, fr. tambour, sp. atambor. – Der. tamburină, s. f., din fr. tambourin; tambur, s. n., din it. tamburo; tambur-major, s. m., din fr. tambour major. (Sursa: DER )

tambúră (mandolină) s. f., g.-d. art. tambúrei; pl. tambúre (Sursa: Ortografic )

A TAMBURÁ ~éz intranz. rar 1) A bate toba. 2) A lovi ușor și ritmic într-un obiect tare, producând sunete ca de tobă. /Din tambur (Sursa: NODEX )

TAMBÚRĂ ~e f. (în Orient) Instrument muzical asemănător cu mandolina, dar cu gâtul mai lung, prevăzut cu trei coarde metalice duble, care produc sunete fiind atinse cu un plectru. /<ngr. tampúras, turc. tambura (Sursa: NODEX )

TAMBURÁ vb. I. intr. (Italienism) A bate toba; (p. ext.) a bate ușor și ritmic în ceva; a tamburina. [< it. tamburare]. (Sursa: DN )

TAMBURÁ vb. I. tr. a lustrui suprafața pieselor cu un abraziv. II. intr. a bate în tobă; (p. ext.) a bate ușor și ritmic în ceva; a tamburina. (< it. tamburare) (Sursa: MDN )

TAMBURÁ, tamburez, vb. I. Intranz. (Rar) A bate toba; p. ext. a bate ușor și ritmic în ceva. – Din tambur. (Sursa: DLRM )

tamburá vb., ind. prez. 1 sg. tamburéz, 3 sg. tambureáză (Sursa: Ortografic )